E plină România de genii. Și toate suferă.
Mai nou, e aproape imposibil să nu dai oriunde de câte un gânditor semi-depresiv care să-ți îndruge cât de crudă e lumea în care trăiește cu talentele sale. Doborât de stigmatul său, sensibilul poveștește absolut tuturor despre drama sa care-l va înălța spre eternitate sigur, dar doar post-mortem. Pentru că în timpul vieții este mult prea ocupat să se plângă în loc să lupte pentru arta sa.
Fiecare are cel puțin un geniu în anturajul său. De la copilul molâu, dar cu două facultăți al vecinilor, căruia îi plânge mama întotdeauna de milă că “n-a avut noroc, maică!” la tânărul scriitor fantastic. Care dă un interviu în care povestește cât de nașpa sunt scriitorii români și cum el e pur și virgin în arta lui și e necunoscut pentru că nu se pervertește „cum fac toți ceilalți”.
Ce mai, s-a umplut România de genii! Evident, nu alea de iau premii la olimpiade internaționale, ci mai desele specimene prinse în drame de cartier. Cele care dau din mâini cu patos explicând cât de neînțeleși sunt ei și că de fapt merită muuuult mai mult. Că dacă au reușit o rimă încrucișată gata! toți din jur sunt ignoranți de-a dreptul că nu înțeleg profunzimea sentimentului.
Vena, arde vena!
Că dacă au pian la ei în dormitor și bat în clape din când în când atunci au avut mare ghinion că n-au ajuns superstaruri. Românii au talent, nu-i așa? De fapt, ce mai, ăia de la televizor sunt mici copii pe lângă ei. Desigur, au ajuns în față doar pe ochi frumoși.
Dar, vai tu, Lucefere neînțeles, glas nemuritor înecat de mizerii!
Bineințeles că nu e ușor. Ce, te așteptai să-ți pice succesul din cer doar pentru că ești convins că ai în cap ceva mai mult decât majoritatea? Ești tu, mărețe simbol al înțelepciunii, convins că vreunul dintre idolii tăi (faimoșii pe care îi bagi în ochi fiecărei persoane pe care o întâlnești ca să
