Dimineaţa de 15 noiembrie 2006. Zburăm spre Tripoli. Avem de relatat prima vizită a unui şef de stat român în Libia, de după revoluţie. Revoluţia română, evident. Preşedintele Băsescu e relaxat, ca întotdeauna. Dar zburăm spre necunoscut.
Cu Gaddafi nu se ştie niciodată, mărturisesc oamenii din staful prezidenţial. Există, în principiu, un program al vizitei, dar „Marele lider” - cum îi spun cei din staf, cu un amestec ciudat de ironie şi admiraţie- se poate răzgândi oricând. Gaddafi poate primi delegaţia română la unul dintre palatele sale, la cortul său din deşert, într-o pauză de vânătoare cu şoimi, sau poate foarte bine să nu ne primească deloc. Oricum, la uşa lui stau zilnic la coadă o mână de lideri africani, şi nu se ştie niciodată câţi vor fi poftiţi înăuntru. Cine să-i ceară socoteală? România, al cărei lider vine să ceară ceva din datoria libiană? În niciun caz.
E încă vară în nordul Africii. Tripoli, aproape pustiu, e decorat cu drapelele Libiei şi ale României. Suntem lăsaţi într-un hotel, chiar pe faleza Mediteranei. Am putea rămâne peste noapte aici sau nu – în funcţie de disponibilitatea „Marelui lider”. Dar, după vreo două ore de aşteptare fără noimă, veste minunată! „Marele lider” ne va primi, la o reşedinţă situată undeva la marginea capitalei.
În microbuzul presei urcă şi un agent de securitate local, un tânăr în costum, cu ochii mobili. Sigur ştie româneşte, aşa că avem grijă ce comentăm. Coloana se deplasează în viteză pe străzi cu prăvălii şi mici ateliere. Populaţia e ţinută la respect de agenţi de securitate postaţi din metru în metru, de-a lungul trotuarelor.
Reşedinţa lui Gaddafi este înconjurată de un zid din beton, înalt de peste trei metri, cu poartă blindată. Fiecare maşină din coloană e controlată. Trecem de primul zid, iar în spate ne aşteaptă un alt cerc de apărare. Altă poartă, alt control. Între ziduri,
