Trăim într-o ţară în care cea mai mare parte a opinei publice are un control vag şi cât se poate de aproximativ al setului elementar de concepte politice.
Criza de identitate ideologică reprezintă o stare naturală pentru România post-decembristă. Cea mai mare parte a electorilor nu înţeleg şi nici nu sunt deloc interesaţi de justificările ideologice sau de convingerile teoretice ale celor pe care îi votează. Votul este provocat întotdeauna de mecanisme cu mult mai simple care ţin de interesele, dorinţele şi necesităţile imediate ale celui care alege. Simpatia sau antipatia, promisiunea deşartă şi credulitatea, demagogia sau populismul fac ca unii sau alţii să ajungă la putere, ba chiar mai rău, să se menţină acolo. A cui este vina? Oare numai inexistenţa unui sistem de educaţie concentrată asupra modelării noilor cetăţeni reprezintă cauza? Sau poate argumentul fundamental ţine de inconsecvenţa unei bune părţi a clasei politice româneşti?
Aici cred că este nevoie de o precizare suplimentară. Nu cred că de meteahna inconsecvenţei trebuie acuzaţi de-a valma toţi politicienii români. Există oameni politici care s-au manifestat încă de la începutul carierei lor publice, din primii ani de după prăbuşirea comunismului, într-un anume fel, şi numai în acela. Ei sunt de toate orientările. Nu pot să nu îmi aduc aminte că încă din 1990 Partidul Naţional Liberal avea, printre tinerii săi, personaje care, cu toate fluctuaţiile organizatorice, nu şi-au schimbat niciodată convingerea liberală fundamentală, personaje precum Călin Popescu-Tăriceanu, Crin Antonescu, Andrei Chiliman sau Dinu Patriciu şi alături de ei, mulţi alţii. Nu pot, de asemenea, să nu îmi aduc aminte că Adrian Năstase a fost socialist din 1990 şi socialist este şi astăzi.
Există însă şi oameni politici, sau, chiar mai rău, partide, care au reuşit să îşi schimbe în mod radical op
