- compoziţie -
Deşi nu am aflat decît tîrziu, spre seară,
că 10 octombrie este consacrat ca Zi mondială a sănătăţii mintale
(de la un teledeputat care ţinea să sublinieze că Parlamentul, cinstind-o, a lucrat doar pe comisii)
pot să reconstitui cum am trăit-o pentru prima oară în viaţă,
de dimineaţă pînă tîrziu în noapte.
De cînd am început ceea ce numesc lucru (9 h-9,30)
am hotărît să las creionul şi hîrtia albă
ca să termin romanul lui Henri de Montherlant:
Trandafirul de nisip, pe care-l citeam, în franceză, de cîteva zile,
cu o febrilitate proprie lecturilor esenţiale,
cum nu mi se-ntîmplase de mult timp,
nu mai ştiu de cînd, poate din primăvară,
(de la o nouă lectură a Crimei şi pedepsei)
tot ce-am citit mai tare despre orgoliul uman (şi vanitatea adiacentă)
o capodoperă de sarcasm sîngeros,
cu un ofiţer francez, la 1932, în plin deşert marocan,
îndrăgostindu-se de o beduină livrată firesc de tatăl ei colonialistului aflat în misiune civilizatoare,
un Lucien (nu chiar Leuwen) mai mult sensibil decît inteligent, „un grand tendre“, descoperind, prin amor, toată inumanitatea superiorităţii sale de francez civilizator peste nişte triburi de o omenie enigmatică,
întregul roman fiind luminat de o idee (una dintre multele care gîlgîie la fiecare pas, H.D.M. netemîndu-se de idei) pe care o socotesc supremă pentru o Zi mondială a sănătăţii mintale:
„de cum apare inteligenţa, apare nuanţa şi de cum apare nuanţa, nu mai e loc pentru părtinire“.
Spre prînz, m-am dus la poştă să trimit, în fine, ceva de mult promis unor prieteni din Tel Aviv cu care am peste 60 de ani la activul unei exagerări a cărei nuanţă am găsit-o la timp.
Pe drumul de la poştă la un restaurant – unde urma să prînzesc cu alţi trei foarte buni prieten
