Randamentul multianual, preţul mediu şi indexurile de tranzacţionare sunt principalele instrumente ale investitorului în artă. Arta este o afacere cu o mie de variabile în care, în cele din urmă, nu artiştii, ci cumpărătorii fac preţurile. Care sunt totuşi instrumentele prin care se stabileşte care tablou e scump şi care ieftin?
Există un program de calculator care estimează cota oricărui artist pe baza unor criterii ca: tehnica folosită, dimensiunile, numărul de expoziţii, numărul de articole de presă şi numărul de cărţi scrise despre artist, dacă are studii de specialitate sau dacă are site. Programul este, desigur, o jucărie, dar el reflectă faptul că în comerţul cu artă, ca în orice altă piaţă, există criterii obiective.
Cota internă şi cota internaţională
În România, cel mai bine vânduţi sunt primii pictori care au studiat în străinătate şi au adus tehnici moderne: Grigorescu, Andreescu şi Luchian, la care se adaugă Tonitza, Pallady şi Petraşcu, mari profesori de pictură şi autori deosebit de populari în vremea lor.
La nivel mondial, gustul pieţei oscilează între modernişti şi pictorii postbelici, ceea ce face ca artiştii români care au ales exilul şi au trăit în ţări cu o piaţă de artă deschisă şi transparentă să fie mult mai bine cotaţi decât cei din ţară: topul mondial al artiştilor români e dominat de Constantin Brâncuşi, urmat de Victor Brauner şi, la distanţă, de sculptorul art deco Demeter Chiparus, apoi Arthur Segal, Reuven Rubin şi Jacques Herold sau Marcel Janco.
Dintre contemporani, rezultatele cele mai bune la casele de licitaţii le-au obţinut Daniel Spoerri (care trăieşte în Elveţia), Remus Botar-Bottaro şi Avigdor Arikha.
Dintre pictorii intens tranzacţionaţi în ţară, cel mai bun rezultat la licitaţiile internaţionale a fost obţinut de o lucrare a lui Gheorghe Petraşcu, vândută cu 56.000 de euro la Druot Paris.
