Constantin Brâncuşi a făcut o adevărată mărturisire artistică în faţa lui Nicolae Titulescu.

Prin 1926, într-o discuţie amicală cu diplomatul Nicolae Titulescu, poetul Octavian Goga i-a imputat acestuia că, aflat în străinătate, aminteşte deseori de marii noştri intelectuali, precum Enescu, Traian Grozăvescu, dar că l-a uitat de fiecare dată pe Brâncuşi. Titulescu a recunoscut cinstit şi a spus că „Brâncuşi mi-a pus o problemă dificilă... Mi-a creat un complex. Pe Brâncuşi n-am reuşit să-l descifrez", s-a scuzat el.

Dar iată că, odată venit la Paris, Titulescu a considerat că a sosit momentul să dea faţă cu marele sculptor. Astfel că, prin funcţionarii ambasadei, a reuşit ca cei doi români, şi pe deasupra şi olteni, să se întâlnească într-o atmosferă camaraderească. Titulescu i-a cerut marelui sculptor să-i vorbească despre „adevărul Brâncuşi"... Vom reda spicuiri din „lecţia" lui Brâncuşi expusă în faţa marelui politician şi diplomat Nicolae Titulescu, după ce acesta a întrebat: este avangardist, dadaist, cubist, surrealist, baroc, abstracţionist?!...

Care a fost răspunsul lui Brâncuşi

Constantin Brâncuşi, după ce a negat toate aceste curente, a spus: „Eu am fost, întâi de toate, ţăran. Ţăran am rămas şi azi. Ţăranul, rumânul, îl ştii. Unul cântă din frunză, altul din fluier. Unul coace argilă, altul zugrăveşte oale. Eu am cioplit. De copil. M-au chemat lemnul şi cuţitul. Apoi piatra şi dalta... Arama şi ciocanul... Aveau, pe-semne, să-mi spună ceva. Le-am ascultat. Şi-am ajuns aşa să am şi eu de spus ceva, prin glasul lor... Le-am învăţat limba. (...) Am mers şi eu, o bună bucată de vreme, pe căi bătute.(...) Până când, într-o zi, nu mi-a mai plăcut ce făceam. Deloc. Căci plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui...

Fără inimă nu-i artă. Priveam îndelung - continuă Brâncuşi - sculpturi de-ale altora - din cei cu talente s