- Calin Beloescu este unul dintre liderii noii scoli de pictura de la Timisoara, care de ani buni a devenit una dintre cele mai prestigioase din tara. Nascut in 1953, jumatate banatean, jumatate ardelean, cu aparitia lui de barbat aratos si rasat, pare indragostit fara leac de orasul de pe Bega. Orice convorbire cu el pornita de la arta te duce cu naturalete in miezul problemelor lumii si ale Romaniei -

Timisoara cu parfum de Phoenix

- Se spune ca marii artisti au semne prevestitoare legate de meseria lor. Unora le sortesc la nastere ursitoarele, altii au "viziuni" asupra viitorului inca din anii copilariei. Cum ti-ai descoperit atractia pentru arta?

- De descoperit am descoperit-o inca din copilarie, ca ma apucam dintr-o data sa fac desene si sa cioplesc. Mi-ar fi placut sa am cu cine sa studiez, dar nu s-a intamplat asta, pana spre sfarsitul liceului, caci ai mei se mutasera din Clujul fabulos al copilariei mele la Turnu Severin, care nu avea liceu de arta. Apoi, la 18 ani, destinul meu s-a schimbat brusc. A fost ca un semn ceresc. Ceva perceput intai ca o nenorocire mi-a adus mai tarziu implinirea. Ce s-a intamplat? Eu ma pregateam pentru filologie. Si in clasa a XII-a, am facut o hepatita. Cum nu e bine in boala asta sa soliciti creierul, ai mei, care erau niste oameni foarte intelegatori (au fost profesori), au zis sa dau la Arte, pentru ca nu mai trebuia sa invat atata. La Timisoara, ca la toate Institutele de Arta de 3 ani din perioada aceea, erau trei probe practice si limba romana. La probele practice ma bazam pe ce-mi daduse Dumnezeu. N-am reusit de prima data, dar nu m-am mai intors de pe drumul asta. Altfel, cred ca n-as mai fi ajuns pictor. Iar in Timisoara am patruns intr-un cu totul alt spatiu. Era inceputul anilor '70, sfarsitul unei lumi extraordinare.

- Vorbeste-ne despre asta, te rog.

- Azi po