In cazul Melancholiei, reprosurile de scriitura proasta, situatii trase de par, over-acting si estetizare par niste chichite. A trecut aproape o luna de la premiera Melancholiei, timp suficient pentru distantarea necesara unei recenzii. Atunci, imediat, i-am declasat candidatura la noul film despre care merita scris. Fiind vorba de Lars von Trier, asteptarile si pretentiile au fost imense: nici unul dintre filmele lui de pina acum nu se indepartase de existentialismul iconoclast, inovatia stilistica radicala sau, in cazul mai usuratic al The Boss of it All, exercitiu de comedie adnotat de autor intre acte. In filmul din 2011,, Kirsten Dunst si Charlotte Gainsbourg vad Melancholia apropiindu-se de pamint. Asteroidul apare pe cerul de deasupra nuntii ca o a doua luna, parind ca va survola suprafetele locuite, marile-oceanele, oferind cel mult un spectacol de mare efect. Melancholia e o amenintare muta, sfirsitul improbabil al lumii, incredibil nuntasilor. Nunta e a blondei jucate de Kirsten Dunst. La castelul inchiriat de cumnatul ei, clasicul peisagistic al gradinilor aduce aminte de Versailles sau de Anul trecut la Marienbad. Imediat dupa premiera de la Cannes, Melancholia a cazut prada acribiei critice, care l-a clasat una-doua drept o replica a Nostalghieitarkovskiene - probabil pe baza influentei recunoscute de Von Trier (in masura in care fiecare creator e influentat de modelele pe care le admira.) Gindirea in comparatii e mai atragatoare decit constientizarea unei existente independente, si asta de dragul punctului de reper. Daca nu e Nostalghia, atunci pot fi (ca in cazul meu) filmele anterioare ale autorului. „Fata de x si y, Melancholia nu e..." sau „e doar..." sau „e mai putin..." s.a.m.d. Schema filmului (inclusiv scenariul) e simpla: la nunta apare planeta care va distruge pamintul. Nu se stie din ce motive, mama miresei e cinica, rautacioasa si cruda viza