Prozele şi fragmentele din (auto)biografia lui Florin Iaru, adunate în volumul Fraier de Bucureşti (Editura Polirom, 2011) sînt asemeni poemelor din Cîntece de trecut strada, La cea mai înaltă ficţiune ori Înnebunesc şi-mi pare rău, fermecătoare şi profunde, adică, navetînd dinspre proza zilelor spre esenţele tari ale lirismului.

Citite în logica lor narativă, textele fraierului de Bucureşti cresc din ceea ce un autobiograf inspirat din alt secol numea rechemare; întîmplările cu scriitori, care alcătuiesc aproape în întregime sumarul cărţii, nu sînt simple evocări sau aduceriaminte, pentru că nu portretul şi „adevărul” din memorie contează aici, în primul rînd, ci fluxul afectiv care uneşte naratorul cu „personajul” său, felul cum se constituie o paradigmă literară şi de sensibilitate întrucît, iată, protagoniştii prozelor sînt, cu două excepţii, scriitori ai generaţiei ‘80: în această dimensiune, Fraier de Bucureşti interesează nu doar pe cititorul poeziei lui Florin Iaru, ci şi pe istoricul literar preocupat de modul cum s-a construit, dinlăuntru, o generaţie care a marcat în chip decisiv literatura noastră contemporană.

Mircea Nedelciu e unul dintre personajelepivot ale naraţiunilor din Fraier de Bucureşti; cu el, Florin Iaru explorează straturile adînci ale memoriei, rechemînd figura prozatorului de „pe cînd era ghid şi însoţea autocarele cu turiştii nebuni şi străini care voiau sălbăticie – dar nu oriunde, ci chiar în inima fierbinte a comunismului românesc – ori cu legendarele străineze ce visau la virilitatea românească”, apoi, împreună, la casa lui Alice Botez, din Uranus, demolată în furia sistematizărilor de la începutul anilor ‘80, în celebra librărie-magazie de la „Cartea Românească”, unde chiar şi eu am băut o ceaşcă cu vin fiert, strecurîndu-mă în „careul de aşi”, al celor doi, de treflă şi cupă, alături de Dan Stanciu şi Călin Angelesc