La Proust naraţiunea nu se naşte dintr-un proiect narativ, ci din ce are el de spus. Vrea să spună că oamenii sunt indescifrabili, că nu poţi să ştii cum sunt de fapt, şi imediat Françoise, despre care naratorul era convins că-l adoră, îi spune lui Jupien despre el că nu valorează nici cât frânghia cu care ar fi spânzurat.

Azi-noapte eram la Iaşi. Nimic nu avea legătură cu oraşul real, dar brusc am inventat o piaţă superbă, cum nu există în ţară. Nu era vagă, în linii generale, ar fi putut fi desenată aproape în amănunt. Am citit despre vise, despre sensurile lor, n-am citit vreo carte care să lămurească această capacitate continuă şi fastuoasă de a imagina, mai ales la cineva care, treaz, nu e capabil să inventeze nimic. Aş zice că scrisul meu e grevat de morala în care m-am format: să nu minţi! Visului, puţin îi pasă de morală. Întrebarea e cum poate să inventeze, într-o secundă, ceva ce unui arhitect i-ar lua ani. N-am nici un element de răspuns.

Citind ce scrie Gombrowicz în legătură cu cartea lui Moscolo despre comunism, nu înţeleg mare lucru şi-mi vine să zic spui prostii. Deosebirea dintre mine şi ceilalţi, majoritatea, este că aceia, când nu înţeleg ce spune cineva, sunt siguri că au de-a face cu un prost. Eu sunt prea sfios.

„Eu sunt gândirea neascuţită, o făptură a temperaturilor medii, un spirit, într-un fel, mai destins.” Chiar că într-un fel. Cunosc această gândire şi această făptură – şi încă de la sursă –, dar Gombrowicz nu e destins până la capăt fiindcă-l încinge şi-l ascute ce spusese cu două rânduri mai sus: „…să scot în evidenţă lupta pe care o port cu oamenii pentru propria mea individualitate şi să profit de toate neînţelegerile între ei şi mine pentru a stabili cu tot mai mare limpezime propriul meu eu.” Propriul meu eu? Nu ştiu ce ar fi.

Gombrowicz aparţine celor care „refuză forma”, dar pentru ca aceştia să