În vreme ce lumea liberă sărbătorea lichidarea dictatorului Gaddafi, iar lumea arabă deplângea asasinarea mişelească a viteazului cu acelaşi nume, noi, românii, am uitat o clipă de Ceauşescu, viteazul nostru dictator, pentru a ne pansa rănile istorice cu oleacă de fotbal.

Dar, vai, am luat-o pe cocoaşă ca berbecii pe care-i mulge Becali în strunga din Pipera! Ruşinea pe care-am păţit-o nu se poate povesti. Patru meciuri, zero victorii, zero puncte, golaveraj 0-10. Un fel de zero absolut, şi nu e vorba de grade Kelvin.

La început am simţit, aşa, un fel de apăsare patriotică. Fiecare gol care pica în poarta Stelei - căci acolo s-au rupt zăgazurile Cerului - parcă era un cui în talpă, un bici pe spinare, un blestem de la Badea, o urare de la Zăvoranca. Dar de la un punct încolo totul s-a transformat în caterincă. De ce să sufăr eu pentru Steaua, pentru Rapid, pentru Vaslui sau pentru Oţelul? Să sufere băieţii aceia care sunt plătiţi pentru fiecare gol marcat, pentru fiecare punct, pentru fiecare victorie. Eu vreau să mă simt eu bine şi când câştigă Steaua, şi când pierde Steaua. Şi, credeţi-mă, chiar mă simt. Experimentul mi-a reuşit. Am devenit imun. Nu-mi mai toarnă plumb în inimă nici neputinţa rapidiştilor, nici nebunia lui Wesley al Vrâncioaiei, nici reuşitele adversarilor.

Ieri-dimineaţă m-am simţit reconfortat să aflu că am asistat la o imunizare naţională. Nu s-a întâmplat într-o seară, nici măcar într-o săptămână, ci vine din suferinţele repetate pe care le-au îndurat microbiştii români în ultimul deceniu, mai ales după intrarea în istorie a Generaţiei de Aur.

În locul unui bocet general, am descoperit multă ironie. Miştoul - căruia, în această ipostază, îi găsesc multe virtuţi - a erupt pe toate canalele posibile: la televizor, la radio, pe bloguri, pe site-uri, în reţelele de socializare, pe stradă, în ziare. Zeci de poan