Folosirea cuvântului libertin cu sensuri improprii, dezvoltate prin confuzie cu termeni ca liber şi libertate, nu este tocmai nouă.
A fost consemnată de Florica Dimitrescu, în Dicţionarul de cuvinte recente (ediţia a doua, 1997), pornind de la un articol publicat de Nicolae Manolescu în România literară din 28.XII.1992. Articolul se referea la formularea „economie de piaţă (...) de tip libertin, sălbatec”, apărută în discursul unui politician, la începutul anilor ‘90. Între timp, exemplele de folosire extinsă s-au înmulţit; unele se referă, în mod neaşteptat, la copii: „Copii prea libertini?” (treiursuleti.ro); „băieţeii sunt mai ştrengari de mici şi îmbrăcămintea le permite să fie ceva mai libertini încă din primii ani” (urbakid.ro). Adesea, textele în care adjectivul libertin e folosit cu dezinvoltură cuprind şi alte abateri de la normele lingvistice: „Nu v-ar place (!) ca în România legea să fie cinstită şi dură cu cei care comit infracţiuni? Să nu fie aşa de libertini cei care o dau în bară căci justiţia în ţară e vai şi amar de ea” (tpu.ro); „Un antrenor formidabil ştie foarte bine să menţină atmosfera plăcută la echipă. Cei mai libertini fotbalişti îi transformă în jucători dedicaţi (!)” (gsp.ro).
Interferenţele dintre liber şi libertin sunt previzibile – date fiind asemănarea formelor şi legătura lor etimologică –, dar riscante, pentru că anulează o diferenţă majoră: între componentele evaluative ale termenilor. Adjectivul liber are un sens clar pozitiv, pe când libertin este, cel puţin în uzul curent, peiorativ, aşa cum o dovedeşte definiţia sa din DEX, mai ales prin şirul sinonimelor: „Care sfidează regulile decenţei şi ale moralei; indecent, uşuratic, desfrânat”. Menţinerea în zona negativităţii e susţinută şi de asocierea cu libertinaj (atât libertin, cât şi libertinaj fiind împrumuturi târzii din franceză). În Trésor de la langue français