Despre opozitia politica romaneasca se manifesta doua mari atitudini ce se suprapun pe falia ce desparte intreaga societate: este singura solutie sau este solutia catastrofala.
Nu putine sunt opiniile ca opozitia ar fi mai bine sa dispara, ca ea nu este necesara si ca mai mult incurca lucrurile. Nici opiniile ca actuala guvernare este predispusa la simplificarea democratiei pana la transformarea ei intr-o stafie nu sunt mai putine. Insa cand emotionalitatea partizana ia locul rationalitatii preventive, abuzul la democratie este deschis si descompunerea ei devine fapt.
Intr-un stat democratic, in urma alegerilor libere si in cunostinta de cauza, un partid (sau mai multe partide, daca avem de-a face cu o alianta politica) iese castigator. Ca urmare, partidul acesta devine partid de guvernamant. El va detine parghiile cu care va lua deciziile de politica interna si externa in stat. Partidele care nu au obtinut majoritatea voturilor exprimate, dar intrunesc conditiile pentru a fi prezente in parlament, vor constitui opozitia politica.
Existenta opozitiei politice se justifica prin aceea ca ea are rolul si datoria de a fi:
a) a doua forta politica;
b) o contrapondere la puterea decizionala ce tinde sa devina discretionara;
c) un organism democratic de control si sanctionare a derapajelor si abuzurilor pe care partidul de guvernamant este tentat sa le faca in virtutea majoritatii politice care il sustine;
d) factor de moderare a procesului legislativ astfel incat sa fie reprezentate interesele intregii societati si nu doar ale fractiunii care a votat castigatorul;
e) agent de informare si sensibilizare a opiniei publice fata de eventualele lacune, abateri, inconsecvente, nerealizari sau fapte de neconstitutionalitate de care majoritatea politica s-ar face vinovata;
f