O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul scriitorului Tudor Călin Zarojanu.

Între 12 şi 14 ani, am citit cele cinci volume ale unei anumite serii de vreo douăzeci de ori la rând. Dacă prin „carte fundamentală" se înţelege, aşa cum cred că e normal, o carte care a contribuit substanţial la construcţia sistemului tău de valori; dacă sintagma „carte de căpătâi" are şi un înţeles propriu, adică o carte pe care o ai poate nu chiar pe noptieră, la căpătâi, dar orişicât la îndemână, ştii în orice moment unde se află; dacă prin „carte care mi-a marcat viaţa" e normal să denumesc una pe care am citit-o de mai multe ori, fie integral, fie selectiv, dorind să retrăiesc anumite clipe, să revăd unele imagini şi să-mi reîmprospătez anumite idei, pentru că eu aşa socot, că o carte pe care ai citit-o o singură dată nu se pune, chiar dacă zici că ţi-a plăcut şi, mamă!, ce carte mare este, aşa de mare că nu te-a chemat niciodată s-o reciteşti, c-am întâlnit eu oameni care ziceau că Dostoievski, bunăoară, le e reperul absolut, dar când i-am rugat să-mi spună ce i-a impresionat cel mai mult s-au cam blocat, „Măi, l-am citit pe la opşpe ani, nu mai ţin minte..."; ţinând cont, aşadar, de toate cele de mai sus, n-am niciun motiv să ezit a spune că pentru mine cartea fundamentală, de căpătâi, care mi-a marcat viaţa şi m-a ajutat să mă construiesc pe mine însumi, este „Cireşarii", de Constantin Chiriţă.

Maladiv, dar ce era să fac?

Prietenie, dragoste, spirit de aventură, umor, educaţie în sensul cel mai larg şi cel mai bun al cuvântului, naturaleţe, speranţă, lirism - toate acestea şi altele încă mi le-am luat din „Cireşarii" aproape la fel de mult ca din viaţă.

Între 12 şi 14 ani, am citit cele cinci volume de vreo douăzeci de ori la rând. Cap-coadă. În ordine. Începeam cu „Teroarea neagr