Ultimul supravieţuitor al echipei „clasicizate” a revistei „Steaua”, Aurel Rău, exprimă cu pregnanţă condiţia poeziei ilustrate de aceasta. Fondul tradiţional, de factură rurală, aşa cum s-a observat fără dificultate, face joncţiunea, sub pana d-sale, cu un rafinament formal, cu o estetizare care-i acordă o fizionomie distinctă. Imaginea „sămănătoristă”, ca şi cea blagiană, a satului nu dispare, însă e trasă într-o viziune nouă.

Căutîndu-şi iniţial portretul „în arborii / cu coaja crăpată”, poetul devine un citadin care, în loc de-a extrapola simţirea rurală asupra Cetăţii, o prinde în mrejele acesteia, o expropriază. Are loc o dezrădăcinare à rebours. Se impune adică o sensibilitate a orăşeanului identificat cu propria-i condiţie nouă, care aruncă asupra mediului rustic priviri condescendente, rezultînd un şir de metafore, un limbaj ce marchează contrastul dintre primordial şi derivat, dintre natural şi livresc. Incapabil a se mai întoarce deadevă ratelea în spaţiul originar, bardul efectuează acolo vizite melancolice, incursiuni ale unei rememorări ocazionale, mărturisind: „Eu aş fi vrut să mai rămîn, / Eu trebuie să plec (Legănări). „Emoţia” d-sale e circumscrisă în principal de toposul urban (Emoţie de primăvară). Se produce o sciziune în sistemul retrospectiv în cauză, legată de introducerea unui trecut „cult”, care se cumpăneşte fin cu cel ancestral, folclorizant. Un melos specific înfioară o sală de bal, stil mitteleuropean (Vechile dansuri). Această simţire fantomatică de orăşean totuşi recent n-are oare un iz bovaric? Deşi invocat deseori, satul constituie îndeobşte obiectul unor execuţii impresioniste, aidoma pînzei unui pictor care se deplasează pentru a lucra în aer liber (Peste rîu se apleacă salcia). Chiar atunci cînd intervin factorii de lexic local sau e adoptat un ritm alert, poporan, ochiul citadinului speculează subtilitatea pe care o po