Ludwig Wittgenstein, născut în Austria, dar şi unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi de limbă engleză, este şi autorul unor jurnale (de idei, şi nu numai).

Personalitate multiplă – a spune „scindată” e prea puţin –, şi-a schimbat de mai multe ori nu numai viaţa, ci şi modul de a scrie filozofie. Confesiunea, după model augustinian, l-a ajutat ă depăşească fiecare nouă etapă. Interesat de matematică şi logică (un rol cunoscut jucând în această orientare admiraţia şi prietenia pentru Bertrand Russell), înclinat spre asceză şi însingurare, care l-au purtat în primăvara anului 1914 în Norvegia (etapă în care a lucrat la Tractatus Logico-Philosophicus, publicat în 1921), după război şi-a dăruit averea celorlalţi fraţi şi în folosul artiştilor austrieci, considerând, în stil tolstoian, că numai propria muncă îl poate ajuta să trăiască. Şi într-adevă r a trăit auster, din ceea ce câştiga prin propria muncă de învăţător, grădinar la o mânăstire, călător pe diferite meleaguri, brancardier în război, bursier şi în cele din urmă profesor la Cambridge (între 1939-1947).

Preocupările sale pentru limbaj – care ne „vrăjeşte” şi ne abate anume de la sens, sursa perplexităţilor filozofice find înţelegerea sa greşită – ţin de convingerea că filozofia are vocaţie clarificator-terapeutică şi că, asemenea muzicii, trebuie să vindece greşeli şi nu să construiască sisteme explicative. Aceste preocupări alcătuiesc şi baza jurnalelor sale, colaţionate în două etape: cele din perioada Primului Război Mondial şi cele începând cu 1930, publicate postum (în 1997) sub titlul Denkbewegungen, „Mişcări ale gândirii” (Wittgenstein a murit în 1951, se împlinesc anul acesta şaizeci de ani de la moartea sa: perioadă care n-a făcut decât să-i sporească influenţa). Jurnalele 1914-1916, traduse din germană de Cătălin Cioabă, şi cele Câteva remarci asupta formei logice, traduse din engleză