Că Bertrand Russell, un matematician cu subtile preocupări de logică, a primit în 1950 Premiul Nobel pentru Literatură e un detaliu ce ţine de degringolada Europei postbelice.
În genere, prăpastia care desparte matematica de literatură e atît de mare, încît, sub unghiul expresiei spre care tind, cele două domenii sînt incompatibile: jocul ecuaţiilor şi al numerelor nu are corespondent în lumea cuvintelor, rareori întîlnindu- se spirite care să exceleze în ambele virtuţi, şi chiar şi atunci numai cu preţul unei rupturi interioare.
Russell nu face excepţie: natura lui e de gînditor, nu de scriitor, ceea ce e totuna cu a spune că pentru el cuvîntul e formă precisă de surprindere a unei nuanţe, şi nu tipar lexical de gustare a unui ritm. E o fatalitate a naturilor logice ca, puse în faţa cuvintelor, să le jertfească estetica de dragul sensurilor pe care le sugerează. Din acest motiv, beletristica lui Russell (alcătuită din romane şi nuvele că- zute azi în uitare) e insignifiantă, în vreme ce scrierile filosofice îi rămîn în picioare, aşa cum se întîmplă şi cu cochetul volum În căutarea fericirii, unde vedem cum un logician se apleacă asupra unor probleme de morală cotidiană.
Cazul e cu atît mai insolit cu cît, din prefaţă, Russell ne atrage atenţia că nu vrea să intre în subtilităţi obscure, ci să ne dea cîteva repere de bun-simţ. Numai că atunci cînd un logician invocă bunul-simţ, trebuie imediat să intrăm în alertă, căci, prin excesul de formalism gol pe care îl cultivă, logica e o discipină căreia îi lipseşte cu totul bunulsimţ. E ceva monstruos şi lipsit de tact în ambiţia de a controla lumea prin inferenţe perfecte pe care le exprimi într-un cod de simboluri abstracte şi de aceea, cînd Russell îşi părăseşte empireul logic pentru a coborî în arena promiscuă a eticii sociale, merită să-i urmăreşti nu declaraţiile de principiu, care sînt forme po