Puţin obişnuit la noi, concertele de autentică strălucire ale debutului de stagiune, evenimentele de percutantă pregnanţă s-au situat în zona muzicii de cameră. „Duelul viorilor” – moment pe care în fapt l-am considerat a fi un duet susţinut de doi minunaţi muzicieni violonişti, Liviu Prunaru şi Gabriel Croitoru – a constituit prin natura sa un veritabil spectacol violonistic.

Au cântat fiecare în parte, au cântat împreună, au cântat cu bucurie, cu dăruire, orientaţi fiind de un indicibil farmec al comunicării. Au pus în valoare calităţile unor celebre instrumente care au străbătut succesive epoci de muzică, viori care, cu sute de ani în urmă, au ieşit din atelierele de luterie ale maeştrilor din familiile Stradivari şi Guarneri. Viorile, cu o vechime de aproximativ trei secole, aparţin perioadei Barocului muzical italian, perioadă de strălucită expansiune a muzicii instrumentale; muzica concertului la care mă refer provine însă din perioada romanticului secol XIX; întreaga savoare coloristic timbrală, generozitatea expresiei, căldura acesteia ni le-au adus partiturile semnate, spre exemplu, de Brahms şi de Ceaikovski, de romanticul paseist de secol XX, Fritz Kreisler. Dar muzicienii performeri, cei care au animat textul partiturilor şi cele două viori, sunt muzicieni îndrăgiţi ai zilelor noastre, sunt artişti a căror nobilă adresare a creat acea stare de vrajă pe care publicul o simte, pe care oamenii din sală au ştiut să o răsplătească. Stăpânirea mentală a emoţiei, susţinerea acesteia pe volutele mari ale frazei, aşa cum o face Liviu Prunaru atunci când intonează celebrul interludiu „Meditaţie” din opera Thaïs de Massenet, devine un act al unei introspecţii înseninate, de veritabilă înstăpânire a cugetului. Sunet mare, profund, generos, acesta este arsenalul de mare supleţe al viorii Guarneri del Gesù, supranumită „Catedrala”, instrument prin intermediu