Ce se întîmplă atunci cînd unul dintre cei mai importanţi poeţi din avangarda procomunistă a anilor 1944-1947, redactor-şef al celei mai virulent angajate reviste în lupta pentru reorientarea politică a literaturii din fatalul an 1947, Revista literară, dezvăluie în paginile jurnalului din aceiaşi ani o personalitate radical diferită, locul convingerii politice fiind luat de îndoială? Cum se mai poate defini adevărul istoriei politice şi individuale, care sînt graniţele dintre factual, percepţie şi reprezentarea sa, între care se construieşte identitatea umană? Şi, mai ales, unde se află adevărul acestei identităţi, în paginile unui jurnal sau în luările de poziţie din spaţiul public? Jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu explică, în bună măsură, mişcările revistelor, partizanatele, interesele care organizează relaţiile dintre agenţii cîmpului literar din perioada 23 august 1944-30 decembrie 1947, printr-un caz individual, dar reprezentativ: acela al intelectualului comunist din convingere, care se înrolează în avangarda noilor timpuri, pentru ca, treptat, să se dezică de crezul său, pe măsură ce practica noilor idei politice îi răpeşte literaturii libertatea de creaţie. Cazul lui Miron Radu Paraschivescu este unul aparte, atît prin istoria sa personală (părăsit de tată de mic şi crescut doar de mamă), care îl marchează esenţial şi definitiv, cît şi prin boala nevrotică de care suferă şi din cauza căreia va sta internat timp de cinci luni în clinica neurologică din Cluj, în anul 1947. Jurnalul său este un jurnal de eternă criză, dar şi un jurnal de creaţie, transformat, pe parcurs, în acea operă unică la care Miron Radu Paraschivescu visa de multă vreme, dar pe care o căutase în genuri ce nu i se potriveau: mai întîi poezia, apoi teatrul, în cele din urmă romanul. Veşnic neliniştit, măcinat de tulburări psihice, chinuit de absenţa imaginii paterne în formarea e