În 1863, ca introducere la primul său Anuariu, Titu Maiorescu publică o disertaţie intitulată „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiunei morale studiul fundamental în gimnaziu”.

Este unul din primele texte maioresciene, reeditat o singură dată, în volumul al doilea de Opere de la Editura Minerva din 1984. Puţini i-au acordat atenţie. Printre aceştia, E. Lovinescu în monografia din 1940, care îi rezumă astfel ideea principală: „prin studiul clasicismului refacem etapele formaţiei spiritului omenesc”. Nicăieri nu va fi Maiorescu mai hegelian decât în disertaţia aceasta de început, care este un model de dialectică.

Maiorescu se referă mai întâi la argumentele adversarilor opiniei despre utilitatea studiului latinei în gimnaziu. Ele sunt, fireşte, în număr de trei: autorii latini sunt traduşi în limbile moderne; autorii moderni corespund mai bine standardelor noastre; latina e o limbă moartă. Respinge apoi contraargumentele „amicilor neadevăraţi” ai latinei, adică acelea nevalabile: traducerea nu ţine niciodată cu adevărat loc de original; clasicii sunt neîntrecuţi de moderni; toţi marii autori moderni aveau cultură clasică. Nici acum Maiorescu nu îşi face cunoscute argumentele sale în sprijinul studiului latinei în gimnaziu, simţindu-se obligat să le combată mai întâi pe acestea din urmă, conform regulii hegeliene a tezei, antitezei şi sintezei: şcolarii nu ştiu niciodată destul de bine latineşte ca să se dispenseze de traduceri; compararea clasicilor cu modernii e lipsită de sens; nu e adevărat că toţi modernii au avut cultură clasică. Să remarcăm claritatea demonstraţiei.

Părerea lui Maiorescu este că motivul principal pentru care latina nu poate lipsi din gimnaziu se află în altă parte decât acolo unde a fost de obicei căutat, nu pe tărâmul limbii sau literaturii, ci pe „tărâmul moralei” şi el „stă în legătură cu principiul într