Sunt, în Imaginile de pe strada Kanta ale lui Nichita Danilov, câteva care şi-ar merita locul în orice antologie. Restul cărţii păleşte.

Poeme mari, imense de-a dreptul, de două, trei, patru sau mai multe pagini, vizionare până la contagiune, locvace şi acumulative. E adevărat, majoritatea, nu e greu de bănuit, sunt străbătute, interior, de un anume flux metafizic. Şi majoritatea repartizează copleşitoarea cantitate de limbaj în structurile unui discurs în esenţă narativ. Dar numai în interior. Şi numai în esenţă. Ceea ce contează prea puţin. Din punctul de vedere al criticii literare, poezia rămâne o întreprindere de suprafaţă.

Iar suprafaţa aşa arată. Cu poeme aluvionare, înzestrate cu mare poftă de vorbă.

Să luăm, de exemplu, poemul titular, Imagini de pe strada Kanta. (Din primul şi, de altfel, cel mai rezistent ciclu al volumului. ) Surprinzător cât de aseptice sunt deşeurile împrăştiate în primele versuri. Există gunoaie, dar nu există putrefacţie. Există un om al străzii, dar nu există sordid. Avem prăbuşire sufletească. N-avem, însă, dezordine cerebrală:

„Grămezi de pământ. Moloz. Tomberoane./ Saci de plastic, cărucioare,/ şi alături – căutătorul de gunoaie,/ îmbrăcat în costum şi cravată (toate luate de la Second Hand),/ cu ochelari fumurii,/ citeşte Critica raţiunii pure,/ scoasă din tomberon. Răsfoieşte liniştit/ paginile umede, murdare de noroi,/ articulând cu atenţie/ fiecare silabă, fiecare cuvânt,/ probabil în căutarea unui sens mai profund:/ meditând la raţiunea pură/ şi la raţiunea impură,/ la voinţa de a trăi/ şi la cea de a nu trăi” (p. 21).

Curat murdar? Cam pe-acolo. Sau mai bine zis o mizerie cu lustru. Nimic din ce pătează, din ce maculează, din ce stârneşte, cu adevărat, dezgustul, nu se află în containerele poemului acestuia. Impresia e că avem de-a face cu o serie de efecte speciale. (Sângele e vopsea, memb