Nu cred să fi întâlnit până acum un designer de mobilier mai modest şi mai timid decât Matthew Hilton, londonezul cu care am vorbit săptămâna trecută şi al cărui interviu îl puteţi citi dacă daţi această pagină.
Cele 30 de minute petrecute cu Matthew Hilton în aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti (locul în care a avut loc evenimentul organizat de revista „Zeppelin" în colaborare cu magazinul Intro, în al cărui showroom se găsesc piesele lui Hilton la noi în ţară) mi-au demonstrat încă o dată că, de multe ori, „oamenii mari" te tratează cu mai multă simpatie şi bun-simţ decât o fac „oamenii mici".
Matthew Hilton gândeşte mobilier de peste 30 de ani. Primul studio în care şi-a pus în practică ideile l-a înfiinţat în 1984, anul în care m-am născut eu. A fost numit „Designerul anului 2008" în Marea Britanie. Piesele sale se vând cu sute şi chiar mii de euro bucata în zeci de magazine din lume. Dar asta nu-l face nici pe departe antipatic sau fals-prietenos.
Aproape fâstâcit să-şi laude şi să-şi explice piesele, Matthew Hilton (54 de ani) e genul de persoană care preferă să vorbească prin muncă, nu prin cuvinte. Designerul despre care presa străină a scris că este „şi sculptor, şi inginer" n-are pretenţii că ştie cine apreciază şi cine plăteşte pentru piesele pe care le face. Nici nu-i pasă cum îi „poartă" publicul opera, în ce decor sunt puse scaunele, mesele, birourile, canapelele. La fel cum nu-i pasă ce-i la modă. Pe Matthew Hilton îl interesează să nu facă treabă de mântuială (o raritate în ultima vreme în mai toate domeniile, nu numai în design).
Oana Botezatueste editor ''Adevărul"
