Nu trebuie să fi fost mare iubitor de tenis ca să-l îndrăgeşti. Deşi e posibil ca îndrăgindu-l pe el să fi devenit, la rându-ţi, un mare iubitor de tenis. Pentru că puştiul teribil de odinioară, cu plete şi ţinute blasfemitoare la adresa sportului alb, metaformozat apoi în cheliosul cu batic în cap şi ochii mari, nu a lăsat indiferentă nici măcar zgura de la Rolland Garros sau iarba de la All England Lawn Tennis Club.
La doi ani după apariţia în limba engleză, autobiografia fostului număr 1 mondial Andre Agassi – „Open” a apărut şi în limba română. Cartea a stârnit ecouri atunci şi în rândurile publicului din România din cauza unui pasaj în care apare Ilie Năstase – zugrăvit în termeni nu chiar ideali. „Să te fut, Ilie Năstase!”, îi spune junele lui Agassi, furios că Nasty îl tachinează şi face de râs în faţa fetei pe care „Snoopy” pusese ochii.
Mult mai impresionante sunt rândurile care descriu chinul. Ura. Teama. Chinul de a te da jos din pat, sutele, miile de ore de durere pe care le presupune viaţa de sportiv de performanţă, ura vie faţă de tenis pe care Agassi o enunţă în prima parte a cărţii. Teama faţă de un tată tiranic, violent şi care l-a „condamnat” să devină starul de mai apoi.
„Sunt încă un om relativ tânăr. Treizeci şi şase de ani. Dar mă trezesc ca şi cum aş avea nouăzeci şi şase. După trei decenii de sprinturi, opriri bruşte, sărituri înalte şi aterizări brutale, corpul meu nu mai pare să fie corpul meu, mai ales dimineaţa. În consecinţă, mintea mea nu mai pare să fie mintea mea. Când deschid ochii sunt un străin pentru mine însumi şi încă o dată, deşi acesta nu e un lucru nou, e mai pronunţat dimineaţa. Trec repede prin faptele elementare. Numele meu e Andre Agassi. Numele soţiei mele e Stefanie Graf. Avem doi copii, un fiu şi o fiică, de cinci şi trei ani. Trăim în Las Vegas, Nevada, dar momentan locuim într-un apartament al hote
