Era o zi de toamna cu ploaie marunta, deasa si rece, imprastiata de un vant aspru.

N-ai fi dat afara nici un caine, si totusi, o biata catelusa ratacita, cu lesa atarnata de gat, sta tremurand pe trotuar, sub o poarta veche. Era zgribulita, mica, timida si tare mahnita. Avea ochii inecati in lacrimi si blanita maronie ii era umeda si murdara. Norocul ei a fost ca a vazut-o si a luat-o sub paltonul ei doamna Dady. Doamna asta cu suflet mare a dus-o la casa ei si chiar a primit-o, peste noapte, in bucatarie. Sotul ei a indragit, si el, "musafira". Catelusa s-a incalzit, a mancat si s-a inviorat. Noii stapani au intrebat in stanga si-n dreapta daca cineva a pierdut un caine, dar a fost in zadar, pagubasul nu s-a gasit.

A doua zi dupa sosire, catelusa cutreiera deja toata curtea, dand de stire ca nu-i chip sa intri inauntru, fara voia stapanului. Si cum noua venita trebuia botezata, i s-a spus Lola. Cand au strigat-o cu acest nume, i-a placut si ei si a raspuns la chemare. Indata i s-a pregatit o cusca, care a fost asezata langa cea a Odettei, catea de talie mare, din rasa cainilor lupi. Micuta Lola era fericita langa "sora" ei mai mare. Odette accepta cu intelegere "copilariile" catelusei jucause si nebunatice. Lola avea vasul ei pentru mancare, dar prefera sa manance intai din cel al Odettei, ii fura osul cel mai mare si-l manca singura. Facea fel de fel de ghidusii: se ascundea sub paiele din culcus, sarea pe cusca, facea salturi peste vasele cu mancare... Intr-o zi, cand Odette fusese pedepsita si era suparata, Lola nu stia cum s-o inveseleasca, dar i-a venit ideea salvatoare. S-a rostogolit intr-o baltoaca noroioasa, s-a murdarit de era de nerecunoscut si a venit in fata lupoaicei, facand tumbe. Odette si-a alungat supararea si buna dispozitie i-a revenit. Cateodata, cele doua "surori" se mai incaierau: la inceput din joaca, apoi o luau in serios. S