Volumul de versuri al lui Gelu Vlaşin,Ayla, îmi dă o stare de melancolie critică. Autorul a fost printre primii poeţi „milenarişti“ despre care am scris, în urmă cu un deceniu, într-un număr tematic dedicat de Vatra generaţiei in statu nascendi. Şi am scris cu simpatie atunci, nu numai despre „anarhistul“ şi turbulentul Marius Ianuş, ci şi despre „minimalistul“ Gelu Vlaşin, cu textele lui fragile şi economicoase ca nişte haikuuri. Timpul a trecut şi volumele s-au tot adunat în dreptul lui Vlaşin, frenetic promoter cultural şi iniţiator de proiecte, împărţit între România şi Spania, Germania şi Australia. Însă rezultatele artistice n-au prea fost pe măsura investiţiei de energie organizatorică. Semnificativ, poetul se prezintă, pe coperta a IV-a a recentuluiAyla, cu două fragmente critice (din Nicolae Manolescu şi Paul Cernat) vechi de zece ani şi mai bine, desprinse din prefaţa, respectiv postfaţa la Tratat la psihiatrie (1999). E un demers de autolegitimare pe care l-am văzut făcut şi de alţi scriitori ce selectează atent aprecierile critice, curăţîndu-le de obiecţii şi rezerve şi defilînd apoi cu ele în toate contextele posibile, independent de cartea la care se refereau. O extrapolare convenabilă, să admitem, dar pînă în momentul în care deschidem noua carte: „n-aş mai vrea să ştiu/ cum se petrec/ orele/ celor care nu mai pot/ să vadă/ începutul de simţire/ n-aş mai vrea nici măcar/ să ascult rostirea/ din lumea aylei/ venită în această încăpere/ de pluş/ ca o pînză de păianjen/ adormitoare/ dar aceste ritmuri nocturne/ oare/ n-aş vrea/ să-mi rămînă/ înlăuntrul simţirii/ ca şi cînd simţirea/ s-ar fi transformat/ într-un cîntec de leagăn/ aproape/ nemuritor?/ ayla se aylorează...“. Productul de mai sus face parte din prima secţiune a cărţii care e, de fapt, un volum, iar volumul e, de fapt, o plachetă. Ca şi alţi colegi de generaţie, Gelu Vlaşinîntinde tipo