Nu ştiu de ce am ciudata senzaţie că România pare construită de favoritul ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei, prinţul Grigori Alexandrovici Potemkin. Sau cel puţin aşa se comportă în faţa Uniunii Europene, a oficialilor de la Bruxelles. Vin ăia să verifice cum merge treaba pe aici, pe malurile Dâmboviţei şi sunt primiţi cu pâine şi sare. Se vopseşte imediat centrul, se pune sclipici peste tot...
Cetăţenii pe care-i întâlnesc delegaţiile sunt fericiţi şi bine plătiţi. OK, mai sunt probleme minore, dar lumea crapă de bucurie, e în extaz. În spatele acestei aparenţe, al acestui vis de consumator înrăit de etnobotanice, zace o realitate crudă. Hâdă şi ştirbă, lugubră ca moartea. Am spus că ţara pare făurită de Potemkin pentru că acesta a fost un mistificator de geniu. Cu ocazia unei vizite în Rusia a împăratului Iosif al II-lea şi a regelui Poloniei, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dorind să creeze o imagine excepţională investiţiilor din teritoriile abia cucerite de la Ucraina, prinţul Potemkin ar fi pus să fie construite nişte uriaşe decoruri de teatru, închipuind case, sate şi oraşe înfloritoare. Oaspeţii, care au făcut o călătorie prin acele teritorii, împreună cu ţarina, s-au lăsat înşelaţi, iar Potemkin, prin acest gest, şi-a consolidat poziţia în faţa ţarinei. Povestea pare o legendă, dar cert este că amantul ţarinei a pus să fie văruite satele, a montat decoruri... De aici provine şi celebra expresie “satele lui Potemkin”!
Nu aveţi senzaţia că România e construită identic? Paravanul e teatral, de Hollywood, iar în spatele decorului stăm noi, săracii!
