Despre două cărți. Una de citit. Una de aruncat pe jumătate.
Nu sunt deloc texte memorialistice tipice. Cabana memoriei a lui Tony Judt e o culegere de fragmente de memorie, mici exerciţii făcute de autor (încurajat de prietenul Timothy Gordon Ash), în timpul cumplitei boli (afecţiunea neuronului motor, boala lui Gehring) care l-a ucis în 2010. Descriere mai directă decât a autorului nu avem cum să găsim: „spre deosebire de aproape orice altă boală gravă sau letală, ţi se dă libertatea să contempli în tihnă şi cu minim disconfort deteriorarea catastrofală a propriei condiţii.”
Descrierea continuă ferm, implacabil, despre cum are nevoie de ajutor şi pentru o minimă mişcare, pentru un scărpinat, pentru deplasare. Ba mai intervin şi rînduri ironice. Autorul spune că această boală l-a făcut să-şi perfecţioneze tehnicile de (re)memorare, deşi stătea oricum foarte bine cu memoria. Iar concluzia descrierii bolii e fără sclipici inutil de „povestaş”, e exact în spiritul Judt aşa cum l-am cunoscut mereu: „Plăcerile agilităţii mentale mi se par acum, inevitabil, mult supraestimate de cei care nu depind în exclusivitate de ele. La fel şi îndemnurile bine intenţionate de a găsi compensaţii spirituale pentru deficienţe fizice. Degeaba. Pierderea e pierdere şi nu cîştigi nimic dîndu-i un nume mai frumos.”
Rememorările lui Judt sînt făcute cu fermitate de chirurg. Iubirea pentru maşini a tatălui său, de exemplu, este imediat pusă în dublu context. Primul: dragostea pentru călătorii nesfîrşite cu automobilul a fost încă un motiv pentru o despărţire sigură între părinţii săi. Al doilea: acea generaţie de bărbaţi care iubeau maşinile pe când nu inundaseră absolut spaţiul urban, pe când călătoria la volan avea un sens şi un farmec, e definitiv pierdută, e preistorie. Pasajele amuzante sunt nenumărate, nu se poate altfel atunci când intri în poveşti de familie.