Încă o carte despre comunism?! – vor ricana cei deja plictisiţi (în special, tineri născuţi după ’89) de recurenţa temei în proza noastră recentă. Dar tema are în continuare un potenţial considerabil de exportabilitate în Occident, iar unii dintre criticii literari (mai ales cei care au traversat vremurile de tristă amintire) încă mai aşteaptă marele roman al comunismului românesc. Matei Brunul nu este însă o frescă a epocii respective, ci, mai degrabă, povestea unui personaj, cu valoare emblematică – e adevărat – pentru modul în care bocancii Istoriei calcă peste destinul uman individual, frângându-i, mutilant, cursul firesc. Lucian Dan Teodorovici reînvie anii „obsedantului deceniu”, speculând motivul vinovatului fără vină şi găsind un culoar neexploatat ficţional în intervalul postdecembrist, acela al toposului concentraţionar (revelat anterior de Paul Goma, de pildă).

Protagonistul cărţii, Bruno Matei, cu ascendenţă italiană maternă, este arestat, în ’49, din cauza relaţiilor cu Lucreţiu Pătrăşcanu (fost coleg de facultate al tatălui său, care îi facilitase obţinerea unui post de consilier la Teatrul de Păpuşi şi Marionete „Ţăndărică”) şi a organizării unui presupus complot legionar contrarevoluţionar. În urma unei anchete cu torturi fizice şi psihologice, îşi mărturiseşte delictul imaginar şi este condamnat la zece ani de muncă silnică. După aproape nouă ani de infern carceral (la închisoarea din Dealul Arsenalului, la Canal, la Galaţi şi la Iaşi), suferă un accident (cade de la etajul III al unui bloc în construcţie) şi îşi pierde memoria. Dar nu de tot, ci numai două decenii din viaţă intră în negura uitării. Naraţiunea desfăşoară alternativ acest plan al trecutului (pe care Brunul îl cunoaşte până la momentul plecării în Italia, la şaisprezece ani) şi unul al prezentului (’59) în care, proaspăt ieşit din detenţie, amnezicul încearcă să se integreze