- Ne scriu cititorii -

Invartita de pe Tibles

N-am stat bine niciodata cu timpurile verbului "a iubi"!... Cand iubeam, nu stiam ce se intampla cu mine, nu puteam exprima cu un singur nume starea naucitoare si confuza, dar teribil de generoasa care ma cuprindea fara veste si care pierea la fel. Cand nu conjugam verbul acesta la prezent, il traiam in virtual, imaginand, inventand, vizualizand scenarii cu "noi doi"... Invariabil, in copilarie, indragosteala trebuia sa se finalizeze cu o casatorie, cu un joc real de-a mama si de-a tata. In adolescenta, voiam totul sau nimic, mai apoi am inceput sa fac mici compromisuri, pana ce, catre varsta de mijloc, am ajuns sa fac compromisuri din acelea impardonabile, de neiertat sub nici un motiv. Mi s-au parut si mai groaznice, in ziua cand o femeie coapta mi-a povestit cum dragostea pe care o asteptase o viata si care venise tarziu o umplea de bucurie. Pentru ca-i dadea sentimentul ca e vie, ca poate iubi din nou, ca nu i s-au atrofiat "baierile" acelea ale inimii, care te fac sa vibrezi asa, ca o coarda inalta de harfa, si ca nici nu mai conta foarte mult daca partenerul ei simtea dragostea la aceeasi intensitate. Important era ca ea exista si ii daruia fericirea.

Of! Daca am putea sa mergem cu iubirea la doctor, sa o insanatoseasca, sa o faca noua, ca la inceput, cand nu era sparta in bucatele si apoi lipita la loc, rupta si cusuta din nou, trasa, hartanita ca o treanta si apoi peticita, inghetata si apoi reincalzita... ce bine ar fi! Sa-ti convingi inima sa se mai aprinda o data, macar o data: sa iubeasca din nou cu aceeasi intensitate, cu aceeasi naucitoare si paralizanta iresponsabilitate, sa incerce din nou otrava incredibila, dar atat de ametitoare, cu parfumurile ei grele, de petale de trandafir. La bursa, locul unde se joaca banii pe degete, locul acela diabolic unde afurisitii de bani se fac