Am vorbit, zilele acestea, cu părintele Nicolae Bordaşiu de la Biserica „Sf. Silvestru" din Bucureşti, printre multe altele, despre psihologia supravieţuirii în comunism.

Îmi spunea că, împreună cu părintele Constantin Galeriu, alături de care a slujit vreme îndelungată, organiza întâlniri periodice cu intelectualii dornici să evadeze spiritual din lumea cenuşie şi rece a acelor timpuri.

În anii '80, oamenii veneau la „Sf. Silvestru" goliţi interior şi plecau cu suficientă putere pentru a duce la bun sfârşit o nouă săptămână de cozi la alimentare, de frig şi de întuneric.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Avem carne, ouă şi unt în frigider, chiar dacă nu sunt de cea mai bună calitate. Frigul din apartamente îl suportăm fără crâcnire până spre jumătatea lui noiembrie, pentru a plăti mai puţin la întreţinere. Nu comentăm, pentru că avem repartitoare la calorifere şi depinde numai de noi dacă le rotim sau nu măciulia. Seara nu stăm cu becurile aprinse în toată casa, tot din motive de economie. Ne uităm la televizor pe întuneric şi e mai bine aşa, pentru că ne protejăm ochii. Acum, românii au cablu şi pot privi în voie la televizor, lucru care, în urmă cu 21 de ani, era doar un vis frumos.

Aşadar, am câştigat dreptul de a ne impune singuri restricţii şi de a critica orice şi pe oricine. Uşor-uşor, ne-am pierdut bunul obicei de a vorbi mai puţin şi de a gândi mai mult.

Dar, dacă vorbim cât vrem şi ce vrem, nu înseamnă că şi comunicăm cu ceilalţi. Dimpotrivă. Părerea şi vrerea „străinului" de lângă noi nu contează. Excepţiile, adică persoanele care luptă pentru normalitate, pentru ceea ce ne-am imaginat acum două decenii că vom deveni, sunt victime sigure. Corectitudinea şi profesionalismul nu numai că nu sunt răsplătite, dar se întorc, treptat, împotriva celui care „le practică".

Desigur, toate acestea nu ar trebu