Oana Orlea se numeşte de fapt Maria-Ioana Cantacuzino, dar nu-şi semnează cărţile cu acest nume, întrucât nu vrea să se prevaleze în vreun fel de descendenţa sa dintr- o familie ilustră. Este fiica lui Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi a Ancăi Cantacuzino (înainte de căsătorie – Diamandi) şi nepoata lui George Enescu şi a Marucăi Cantacuzino.
S-a născut la 21 aprilie 1936 în Bucureşti. Şcoala primară a făcut-o în particular, dând examen la Şcoala Tunari. În 1945 devine elevă (ca internă) la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. În anii 1947–1948 învaţă la Şcoala „Ion Heliade Rădulescu”, iar din 1949 – la Liceul „I.L. Caragiale”. În 1952, elevă în clasa a X-a, este arestată şi condamnată, pentru activitate subversivă (constând în distribuirea unor manifeste anticomuniste) la patru ani închisoare administrativă. După o detenţie de doi ani şi unsprezece luni (la Văcăreşti, Jilava, Târgşor, Mislea etc.), este eliberată la intervenţia bunicului ei, marele muzician George Enescu, care, aflat în străinătate, declară că nu se întoarce în ţară atâta timp cât nepoata lui este în închisoare.
La ieşirea din puşcărie încearcă să-şi găsească un loc de muncă, dar nu reuşeşte, din cauza „dosarului”. Lucrează o vreme, ca muncitor necalificat, pe un şantier din Bucureşti.
În 1955 se căsătoreşte cu Ion Dendrino, de care divorţează în 1959, pentru a deveni, în 1960, soţia lui Ludwig Birro.
Urmează o perioadă haotică în care încearcă din nou să-şi găsească, fără succes, un serviciu stabil. Va fi pe rînd: figurantă la cinematografie, taxatoare la IRTA, asistentă pe lîngă un medic bătrîn şi nebun, şamponeză la unitatea de coafură 113 din Bucureşti. În tot acest timp scrie, sporadic şi dezordonat, convinsă că nu are nici o şansă să publice. În 1963 îl întâlneşte pe Tudor Ursu care o încurajează să scrie şi, în toată perioada cât lucrează la unitatea 113, scrie.
