Încă o dată rotundă nebăgată în seamă în ţară, deşi înscrisă pe lista Comemorărilor UNESCO: la 19 octombrie s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui Mihail Sadoveanu.
Unul dintre cei mai mari scriitori din lume, nu îndejuns cunoscut, ca atâţia alţii, dincolo de hotare, Sadoveanu este şi unul dintre cei mai prodigioşi.A debutat în 1904, cu trei cărţi, urmate în 1905 de alte trei, publicând până la Primul Război Mondial douăzeci şi, în total, peste o sută. S-a scris despre cărţile lui cât despre niciune altele. Această imensă bibliografie critică e departe de a fi exclusiv elogioasă şi, nici măcar, exclusiv favorabilă.
Sadoveanu a fost întâmpinat la debut mai degrabă cu uimire decât cu entuziasm. Ca să nu vorbim de articolele lui Sanielevici din 1905, care vedeau în primele povestiri sadoveniene numai violuri şi crime, în lipsa unui simţ moral elementar. Dacă părerea lui Sanielevici, om totuşi inteligent şi cultivat, trebuie considerată un accident, părerile majorităţii criticilor nu sunt, nici ele, pe deplin concordante, dacă nu în privinţa marii valori a operei, care a făcut mai tot timpul unanimitate, în orice caz, în privinţa naturii şi facturii unei proze, pe cât de originale, pe atât de respectuoasă faţă de tradiţie.
Sămănătorism şi propagandă
Opera însăşi nu e unitară. Până la Primul Război, e tributară sămănătorismului într-o foarte mare măsură. Printre volumele publicate înainte de 1916, câteva sunt curat propagandistice, condamnând de pildă beţia, şi puţine scapă de acel aer moralizator pe care emulii lui Iorga îl socoteau obligatoriu pentru sănătatea literaturii.
Abia cu „Hanul Ancuţei", „Baltagul" şi celelalte de după război devine evidentă pecetea sadoveniană asupra tematicii şi stilului. Şi nu înainte de 1930. Interesant este faptul că apogeul e atins exact când o nouă generaţie, cu un sfert de secol mai tânără
