Muammar al-Gaddafi nu mai e. Moartea lui - probabil că va dura mult până să se afle detaliile reale: au fost fatale rănile sau a fost capturat şi executat rapid? - este însă departe de a linişti lucrurile în Libia. Voinţa de a fi înlăturat dictatorul a coagulat mare parte a populaţiei. O populaţie aprigă, descinzând din trupele care, acum 2.200 de ani, alcătuiau elita oastei cu care cartaginezii Hasdrubal şi Hannibal îngroziseră Roma. Dar greul reconstrucţiei politice şi economice a Libiei, care e alcătuită dintr-un mozaic de o sută de triburi aflate într-o rivalitate acerbă şi străveche, uneori ireconciliabilă, abia începe pentru structura care e Consiliul Provizoriu. Ar fi, desigur, nevoie de un autentic stat democratic, condus de un guvern legitim. Este însă democraţia, aşa cum o înţeleg occidentalii, un concept lesne de implantat într-o zonă ca Libia? Alte asemenea experimente au eşuat în lumea islamică, inclusiv în Afganistan.

Intervenţia NATO nu a fost determinată în primul rând de dorinţa de a duce democraţia în Libia cu avioanele de vânătoare şi cu bombardierele, de a-i scăpa pe libieni de un dictator feroce. Au prevalat interesele politice şi strategice - regimul Gaddafi rămăsese ca un spin pentru Occident în contextul revoluţiilor din Nordul Africii - şi, imediat, cele economice. E vorba de petrolul libian, de o excepţională calitate, la care jinduiesc Franţa, Marea Britanie, dar şi SUA, ca şi de contractele legate de reconstrucţia ţării.

România, ca de obicei când e vorba de dezvoltări politico-militare şi economice rapide, va rămâne cu buzele umflate. Din cauza unei politici externe adormite şi în contratimp, a unei exprimări abia şoptite a intereselor sale. Vizitându-l entuziast pe Gaddafi, primit în palat şi plimbat cu cortul prin deşert, preşedintele Băsescu s-a ales cu... nisipul de pe tobă. A fost târzie şi bâlbâită până şi participare