După unii, forma inelului e inspirată de cea a Soarelui şi a Lunii, în vreme ce alţii consideră pur şi simplu că podoaba urmează conturul firesc al degetului uman. Pagini realizate de redacţia Historia.

Una dintre cele mai vechi legende despre inel ne parvine din mitologia greacă. Se spune că Prometeu a fost pedepsit de Zeus la osândă veşnică pentru că a dezvăluit oamenilor secretul focului. Prometeu trebuia să stea înlănţuit pe un munte, iar un vultur flămând îi devora ficatul. Potrivit unei alte versiuni a mitului, povestită de Hesiod, Hercule l-a eliberat pe Prometeu, dar Zeus nu l-a lăsat să scape oricum, ci l-a silit să poarte pe deget un inel din fier care încorpora o bucată de rocă, semn că niciodată nu va fi pe deplin

eliberat.

Vena amoris - cea care ajunge la inimă

O altă legendă plasează originea inelului (a celui de nuntă, cel puţin) în Africa de Nord, în vremea vechilor egipteni, în luncile fertile ale Nilului. Firele de iarbă crescute aici, alături de bine-cunoscutul papirus, erau împletite pentru a forma inele pentru degete şi brăţări pentru încheieturile mâinilor. La egipteni, cercul era considerat simbol al eternităţii; aceasta, pentru că un cerc nu are sfârşit şi nici început, la fel ca şi timpul. Se pare că moda de a purta inelul pe al patrulea deget al mâinii stângi vine tot de la egipteni. Aceştia credeau că o venă anume porneşte de la degetul cu pricina şi ajunge direct la inimă, credinţă care a fost mai apoi preluată şi de greci. De la greci a trecut la romani, care au denumit-o vena amoris. Şi aşa a rămas până azi.

Necazul cu inelele făcute din fire de iarbă sau de cânepă era că nu dura prea mult până la inevitabila uzură; îndrăgostiţii au simţit însă că inelul trebuie să reziste mai mult, prin urmare au optat pentru lână, os sau mătase. În epoca metalelor, moda inelelor a progresat încet, cele mai m