Străinii cazaţi la Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă pentru refugiaţi al ONU din Timişoara, mulţi scăpaţi de războiul din Libia, privesc de peste gard la România ca la o ţară liniştită. Sursa: ANDREI UDIȘTEANUSursa: ADRIAN PÎCLIȘANSursa: ADRIAN PÎCLIȘANSursa: ANDREI UDIȘTEANUSursa: ADRIAN PÎCLIȘANSursa: ADRIAN PÎCLIȘANSursa: ADRIAN PÎCLIȘAN

1 /.

Copiii africani mai au un pic şi se agaţă de camera foto. Vor poze cu ei jucând fotbal. Unul aduce în prim plan o pisică albă, cu care se tot joacă. Altul, cu un aer ceva mai serios, cere să fie imortalizat într-o ipostază "furioasă". Se sprijină cu mâna mică de un burlan şi aruncă o privire încruntată. E posibil ca micul african să fi învăţat în ţara sa de origine că aşa, furios, trebuie să arate ca un bărbat adevărat. E unul dintre zecile de copii care au ajuns aici ca refugiaţi, alături de părinţi, din ţări ca Eritreea, Somalia, Etiopia, Irak sau Congo. Zone unde nimic nu e simplu, nici măcar când eşti copil.

Pe holurile Centrului de Tranzit în Regim de Urgenţă pentru Refugiaţi al ONU de la Timişoara miroase a mâncare şi e zgomot de la discuţii în arabă şi dialecte africane. Printre cei 170 de refugiaţi, câţi erau săptămâna trecută (în prezent 140, cifră în continuă schimbare, din cauza regimului de tranzit al centrului - "oaspeţii" sunt relocaţi după şase luni în altă parte) mulţi sunt eritreeni scăpaţi din Libia sub război. Acum o săptămână, Muammar Gaddafi nu era mort, doar dispărut. De asta, eritreenii sosiţi aici, după ce au locuit în Libia, nu ştiau ce să mai creadă.

Prinşi la mijloc

"Au fost cam 100 de refugiaţi veniţi din Libia în urma războiului civil. Mulţi sunt aici pentru că fuseseră închişi în condiţii grele. Sunt eritreeni, niciunul nu era acolo ca emigrant economic. Fugiseră în Libia de stagiul militar din ţara lor de origine, care e nelimitat", s