Eşecul politicienilor şi nesfârşita recesiunevor produce mutaţii ireversibile pe scena politică. Nu trebuie să fii Mafalda ca să ştii că în perioadele de criză electoratul migrează spre extrema dreaptă sau stângă. Aşa a luat naştere naţional-socialismul în plină criză în Germania şi tot la fel a ajuns Mişcarea Legionară al treilea partid al ţării în 1938. Vremurile ca o Mişcare Legionară să reapară sunt coapte. Aproape toţi analiştii de elită o ştiu, dar dintr-o proastă înţelegere a termenului “politically corect” evită să discute despre asta. De parcă ai lăuda o mişcare dacă vorbeşti despre un fenomen. Singurii care au spart bariera mediatică au fost scriitorul Nicolae Breban şi gazetarul Ion Cristoiu, care începe, după anii la Biblioteca Academiei, să se comporte ca un veritabil istoric. “Mişcarea Legionară pare unica deţinătoare a unei voinţe reale, curate, de înnoire, de «moralizare» a vieţii politice - atât de actuale azi! - de conştientizare a unei anumite «misii» a Românului, ce curge prin veacuri şi de care au vorbit nu puţin paşoptişti sau corifei ai Şcolii Ardelene”, scrie Breban în “Aventurierii politicii româneşti”. Iar Cristoiu crede că: “Onoarea, devenită fel de a fi, va lua locul mişmaşurilor tipice partidelor politice româneşti din ultimii 20 de ani”. Ca să nu existe confuzii, la mijloc nu e vorba de antisemitism sau de violenţă, ci de o mişcare antipoliticianistă, naţionalistă, una a elitelor. Politicianismul celor 22 de ani cât a durat România Mare a creat Mişcarea Legionară! Să vedem ce se va întâmpla la anul, când se împlinesc exact 22 de ani din decembrie ’89! Asta pare o miză politică, nu Albă- ca-Zăpada sau imberbele încercări de după ’90 ale unor supravieţuitori sau adolescenţi de a reînfiinţa legionarismul!