Finala Cupei Mondiale la rugby a arătat de toate, voinţă, sacrificiu, solidaritate. Mai puţin spectacol
Emisfera sudică, emisfera nordică. Negru, alb. All blacks, Tous blanc. Les Bleus au ales să fie Les Blanc. Pentru a sublinia contrastul. Noua Zeelandă-Franţa, finala Cupei Mondiale la rugby, Auckland. Mai puţin fast decît la fotbal şi mai multă sobrietate. Un stadion plin care freamătă şi aşteaptă prima ciocnire a grămezilor. Înainte de asta, ritualul tribal Haka. 15 bărbaţi care vor să îşi înspăimînte oponenţii dansînd şi strigînd din toţi rărunchii. Dansul războinic maori pe cale să devieze în exhibiţie grotesc-comică din cauza excesului de scenografie. Piri Weepu se strîmbă ca un sălbatic şi scoate o limbă de o jumătate de cot la francezi. I se văd amigdalele şi omusorul! Francezii, care chiar arată a francezi, se ţin pe după umeri şi intră ameninţător în terenul adversarilor aproape răguşiţi de atîta urlat. Meciul nu începuse, dar a fost cea mai reuşită fază a finalei.
Noua Zeelandă urma să strivească Franţa în contul unei eliminări timpurii la precedenta Cupă Mondială. Franţa nu trebuia să fie decît materialul didactic pentru lecţia de rugby pe care aveau să o susţină Mealamu, Cruden, Nonu şi, bineînţeles, Piri Weepu. Numai că Dusautoir şi compania au ales să joace curajos, pe cît posibil la mînă, să sfideze deficitul de 50 de kilograme al grămezii. În general, să nu arate ca o echipă fricoasă, venită să ciupească un rezultat istoric în fieful neozeelandez. Dar în rugby istoria nu se scrie ciupind şi păcălind, vor sări revoltaţi suporterii determinaţi ai acestui sport condamnat a fi comparat mereu cu fotbalul. Cu frivolitatea fotbalului, mai exact.
Amintirile copilăriei şi adolescenţei mele se leagă de cîteva nume. Phil Bennett. JPR Williams. Jacques Fouroux. David Campese. Mai tîrziu, Jonah Lomu. Personaje luminoase din trecutul romantic a
