Pe pădurar nu îl întâlnisem. Plecase cu noaptea în cap, să însoţească un vânător în teren. Îmi ridicasem cortul pe marginea râului şi, în inconfundabila tihnă a amiezii de septembrie, sub zumzetul obosit al ultimelor gâze, aşteptam înserarea. Ritualul era acelaşi. Cafeaua tare, sculele fotografice pregătite fără grabă, cu gravitatea săvârşirii unei unei expediţii în necunoscut şi, peste toate, o nădejde fericită: voi vedea şi aculta cerbii, până când întunericul va topi depărtările, acoperind codrii asemenea unui căuş protector. Din când în când, ca un glas al Pământului, prin beznă va străbate buciumul vreunui taur neliniştit, ecoul său dând fiinţă tăcerii şi singurătăţii. Iar eu voi fi acolo. Mai mult, ce îmi puteam dori?...
Pe când să plec, totuşi omul meu a răsărit lângă cort. Venise să îmi dea bună-ziua. Ne ştiam de puţină vreme, însă o nemărturisită simţire ne legase uşor vorbele de la început. Uneori sunt destule câteva replici, câteva priviri, fugare expresii ale chipului, spre a vedea, în celălalt, cospiritualul. Sau dimpotrivă, doar un „celălalt” ca toţi ceilalţi. Cu el avusesem noroc şi – îmi spuneam – poate şi el credea la fel.
Deşi îmi zâmbise luminos când mi-a strâns, ca într-o menghină vie, mâna, l-am văzut mohorât. Era, ştiam, doar o rotiţă într-un sistem. Însă, spre deosebire de alţi purtători de pălărie verde, el, zbătându-se între obligaţiile de slujbaş şi datoria la Cel de Sus, rămăsese credincios ultimei.
L-am întrebat de pricina necazului şi, venind parcă dintr-un preaplin al rărunchilor, omul a rostogolit explicaţia. Grea, rostită cu economia pe care ţi-o dă neputinţa: „Păi, am dus în teren un îngâmfat...”. „şi a puşcat ceva?” – am întins eu vorbă. „N-a puşcat nimic. Putea să puşte, că, ce să fac?... I-am arătat trei cerbi...” „De ce n-a puşcat? Era gras, călca greu?... Făcea zgomot?” – am întrebat iar. „Nu. Era tânăr şi bărbat
