Continuăm serialul dedicat Maiestăţii Sale cu două dintre dramele istorice ale Familiei Regale: abdicarea în faţa comuniştilor şi exilul de jumătate de secol al Regelui Mihai I . România anului 1947, lăsată de marile puteri la discreţia Uniunii Sovietice, părea să se identifice din ce în ce mai mult cu o provincie „roşie“.
Un singur lucru îi mai împiedica pe comunişti să îndeplinească planul sovietic de aservire a ţării - instituţia monarhiei. Malaxorul bolşevic de la Cotroceni, însărcinat cu „omogenizarea" politicii româneşti, frământa însă planul definitiv: Regele trebuie să-i abandoneze singur pe români, să „divorţeze" definitiv şi, evident, amiabil de ţară.
„Un român scos din casa lui cu forţa nu încetează, numai prin aceasta, să fie român", le explica, peste ani, Regele Mihai I foştilor săi supuşi, într-un volum de convorbiri cu istoricul Mihai Ciobanu („Convorbiri cu Regele Mihai I al României", Humanitas, 2004). Documentele păstrate în arhivele din Occident, fără să fie „îngrijite" de securiştii români care scriau după dictare, alături de mărturiile Maiestăţii Sale şi ale apropiaţilor, dezvăluie însă contrafacerea comunistă referitoare la abdicarea „de bunăvoie".
Istoria momentului dramatic al abdicării Regelui Mihai I începe, de fapt, la 5 octombrie 1947, când Maiestatea Sa primeşte invitaţia de a participa la nunta Principesei Elisabeta (n.r. - în prezent, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii). Acceptarea invitaţiei a constituit o dilemă serioasă pentru Regele Mihai, întrucât absenţa din ţară ar fi înlesnit planurile comuniştilor de a instrumenta o lovitură de stat şi, deci, de a-şi consolida, definitiv, puterea. Aceasta era însă prima călătorie oficială a monarhului român într-o ţară străină, iar Mihai voia să profite de evenimentul monden pentru a cere sprijinul politic marilor puteri.
În ţară însă, tensiunile
