Istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, spunea că ar fi fost bine dacă Gaddafi ar fi fost capturat viu. El ar fi putut fi astfel judecat pentru faptele sale, constituind un model pentru maniera în care se construieşte o societate democratică.

Dintr-un punct de vedere occidental, Cioroianu are dreptul. Altminteri, din acela al libienilor, nu are. Pentru că Gaddafi, în cele aproape patru decenii de regim autoritar, i-a făcut părtaşi la o bunăstare ce decurgea din principala bogăţie a ţării: petrolul. Nativii din Libia aveau – precum cei din Emirate sau din Arabia Saudită – un nivel de trai ridicat. Primeau tot felul de prime şi compensaţii doar pentru faptul că erau libieni. Nici cu munca brută nu se prea onorau. Munceau pentru ei “sclavi” moderni veniţi de prin toate colţurile sărace ale lumii. Amintiţi-vă cât a durat, la debutul rebeliunii, evacuarea chinezilor, pakistanezilor, tunisienilor şi marocanilor aflaţi acolo ca să muncească. Au trudit şi români, în construcţii şi foraje, mai ales pe vremea lui Ceauşescu, de când datează şi datoria de peste 60 milioane de dolari pe care Gaddafi, supărat pe soarta pe care i-am rezervat-o bunului său prieten, a tot tergiversat să o achite. Mai mult decât un tiran, Gaddafi a fost un tip excentric. Care şi-a folosit resursele nu în cele mai curate scopuri. Răsturnarea sa de la putere de către NATO şi principalele state occidentale interesate direct de petrolul libian, reprezintă mai degrabă pedepsirea sa pentru terorişti adăpostiţi de el şi pentru actele teroriste puse la cale în Europa şi în lume de acoliţii săi – fapte pentru care în nici un fel nu poate fi scuzat. Ca şi pentru jena pe care o încearcă astăzi cei care de dragul petrolului i-au iertat afronturile şi au făcut tot ce puteau ca să-l reintegreze în “lumea bună” a politicii – aceiaşi care astăzi salută cu satisfacţie victoria democraţiei.

Îm