Pentru mine şi pentru numeroşi alţii Regele Mihai a însemnat, mulţi ani, vocea pe care o auzeam la Radio Europa Liberă. O voce care amintea, cumpănit, despre Libertate şi Democraţie şi care le ura cetăţenilor României fericire, seninătate şi un trai bun. Mesajul Regelui era, în acei ani, pentru cei mai vîrstnici prilej de nostalgii sau de „Ce i-o mai fi trebuind şi lui Mihai? Ce-a fost a fost!”

Pentru tatăl meu, care a făcut liceul la Mănăstirea Dealu, ca şi Regele, acesta era un personaj viu, un băiat la locul lui, retras, dar fără ifose şi considerat bun coleg de cei din clasa lui. Mănăstirea Dealu era un liceu militar cu reguli stricte unde predau profesori cu un CV care nu lăsa loc la îndoieli şi recunoscuţi pentru exigenţa lor. Cine termina acest liceu şi nu voia să urmeze o carieră militară intra la orice facultate printre primii. Şi era învăţat să ia viaţa pieptiş, pe cont propriu. Şi dacă Regele Mihai s-a descurcat de unul singur în exil, probabil că o parte din atitudinea asta i s-a tras de la ceea ce a învăţat la Liceul Mănăstirea Dealu acolo unde a fost coleg de clasă cu copii din toate categoriile sociale, pentru a-şi învăţa şi rolul de rege.

Simplitatea directă cu care Regele vorbeşte cu oricine i se trage, cred, şi de la comunicarea din liceu cu colegii săi de clasă, fii de ţărani, de negustori, de militari, de intelectuali şi de ce-or mai fi fost ei. Şi cu certitudine, atunci cînd a fost şantajat, ca să abdice, cu ameninţarea că studenţii care demonstru în favoarea lui aveau să fie împuşcaţi, Regele şi-a semnat abdicarea şi pentru că acei studenţi ar fi putut fi foştii lui colegi de liceu – sau colegi ai colegilor lui.

Într-o ţară cu politicieni normali la cap şi patrioţi, aniversarea Regelui, la 90 de ani, ar fi trebuit să fie un moment de încetare a ostilităţilor între ei. La noi, şeful statului a dat tonul unor atacuri murdare,