Majoritatea părinţilor au un fiu preferat, în ciuda efortului lor de a ascunde acest lucru. Psihologii spun că e practic imposibil să-ţi tratezi copiii la fel.

„Pe mine nu m-au iubit niciodată, sora mea era preferata părinţilor", spune Nicoleta Codori, o tânără în vârstă de 24 de ani, din Bucureşti. Ea îşi aminteşte că, în copilărie, era „copilul-problemă", în timp ce sora mai mare era „geniul" familiei. Pe de altă parte, Andreea (29 de ani), sora mai mare, vede altfel lucrurile. „Pe mine au învăţat să fie părinţi, iar sora mea primea toată atenţia. Avea voie să stea la joacă până mai târziu, pentru că nu avea de învăţat la fel de mult, primea mai multe cadouri şi era iertată mai uşor pe motiv că «e mai mică»", povesteşte Andreea.

Cele două nu au avut niciodată o relaţie ideală din acest motiv, dar s-au mai apropiat când au părăsit casa părintească şi nu au mai fost nevoite să „lupte" pentru dragostea părinţilor. „Pe Andreea eu o protejam mai mult pentru că era un copil-model, studioasă şi înţelegătoare, iar pe Nicoleta o prefera soţul meu pentru că era mică şi năzbâtioasă, aşa cum a fost şi el. Le-am tratat diferit, în funcţie de personalitatea lor, dar pe ­niciuna dintre fete nu am ­iubit-o mai puţin decât pe cealaltă", spune acum Mariana, mama celor două tinere.

Favoritismul, un lucru genetic

Într-adevăr, un studiu al Universităţii din California (SUA) arată că 70% din taţi şi 65% din mame îşi manifestă o preferinţă pentru unul dintre copii. Pentru taţi, cel mai adesea este voba de cea mai mică dintre fete, în timp ce mamele se ataşează de băiatul cel mare. Ordinea în care au venit pe lume, personalitatea, genul şi genele - aceştia sunt factorii atribuiţi favoritismului potrivit lui Jeffrey Kluger, autor al cărţii „Efectul de frate".

„Părinţii se descurcă de minune când vine vorba de ascuns preferinţele pentru unul dintre copii,