Marea și eterna favorită a Cupei Mondiale la rugby, echipa Noii Zeelande, a câștigat trofeul, ajuns la a șaptea ediție, învingând în finală în urma unui meci pe muchie de cuțit Franța, cu 8–7.
Corespondentul RFI la Londra, Petru Clej
A fost o reeditare a finalei ediției inaugurale, din 1987, când All Blacks își adjudecau titlul cu ușurință, învingând cu 29-9. Asemănările se opresc însă aici, iar jocul de rugby practicat azi are puține în comun cu cel de acum 24 de ani.
Echipa Noii Zeelande a câștigat titlul de campioană mondială fără să impresioneze. Amintirea celor 24 de ani în care All Blacks au dezamăgit la fiecare ediție începând cu 1991 era însă prea vie, iar presiunea celei mai puternice națiuni a rugby-ului mondial prea mare, pentru ca victoria finală și nu jocul spectacol să fie pe primul plan.
Este drept că neo-zeelandezii au fost privați de conducătorul lor de joc pe liniile dinapoi, mijlocașul la deschidere Daniel Carter, accidentat în meciurile din grupele preliminare și jucătorul considerat cel mai bun din rugby-ul actual nu a putut fi înlocuit cu succes.
De altfel, nivelul jocurilor de la această ediție a Cupei Mondiale, deși ridicat, nu a fost la fel de strălucit ca la precedenta ediție, desfășurată acum patru ani în Franța.
Doar echipa Țării Galilor, revelația turneului, a evoluat constant la cel mai înalt nivel și a avut un ghinion enorm, pierzând meciul din semifinală cu Franța, 8–9, deși a dominat categoric, chiar cu un om în minus pe teren.
Raportându-ne la ediția inaugurală de acum 24 de ani, situația e de nerecunoscut. Jocul de rugby a devenit, începând cu 1995, profesionist și chiar dacă jucătorii de vârf câștigă mult mai puțin decât omologii lor din fotbal, jocul cu balonul oval e cu totul altul. În primul rând, la nivelul pregătirii fizice și al gabaritului jucătorilor. Azi, jucătorii de pe lin
