Bucureştiul, acum capitală europeană unanim recunoscută, a cărei aniversare am sărbătorit-o de curând, este, înainte de toate, într-o apreciere evident subiectivă, casa mea. E locul unde m-am născut şi am crescut, unde m-am format şi unde mă întorc mereu cu drag, indiferent unde aş cutreiera prin lume. Mi-e drag cu ale sale bune şi mai puţin bune, şi rele, şi frumoase, şi urâte. E al meu şi ţin la el exact aşa cum este. Dar nu despre relaţia mea cu oraşul vreau să vă vorbesc azi, ci despre sentimentele pe care a reuşit să le trezească în sufletele altor persoane. A fost extrem de plăcut să descopăr că Bucureştiul poate să stârnească simpatie şi afecţiune sinceră şi unor persoane de pe alte meleaguri, atât de mult încât să decidă să locuiască aici, cel puţin pentru o perioadă. Este primul paralelism între cei doi protagonişti ai acestei relatări. Următorul se referă la faptul că amândoi sunt fiii aceleiaşi ţări, care pentru o lume întreagă reprezintă un model de cultură şi civilizaţie: Italia. Nu în ultimul rând şi deloc întâmplător, şi unul şi celălalt au fost sprijiniţi în demersul lor artistic de Institutul Italian de Cultură, chiar dacă se folosesc de mijloace de exprimare diferite. Michele Bressan este fotograf, trăieşte în România din 1994 şi a prezentat recent expoziţia „Trecutul apropiat“, concomitent la Bucureşti şi la Bienala de la Veneţia, în cadrul unui proiect susţinut de Ministerul Afacerilor Externe al Italiei şi de Ministerul pentru Bunuri şi Activităţi Culturale din peninsulă, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la unificarea Italiei. Seria de fotografii propusă publicului român şi italian deopotrivă reprezintă jurnalul vizual al unui străin, care, abia sosit în Capitala noastră, fotografia ca orice turist, dar care, cu timpul, a început să fie sensibil şi să surprindă contrastele oraşului şi atmosfera sa specifică, transformările sale