Sindromul locked-in se caracterizează prin tetraplegie, diplegie facială şi anartrie, la pacienţi vigili, cu păstrarea conştiinţei şi a facultăţilor intelectuale. Despre etiologia lui şi erorile de diagnostic, prognostic, evoluţie, calitatea vieţii acestor pacienţi discută dl acad. Constantin Popa, în cadrul rubricii „Creierul vascular“.

Recunoaşterea sindromului locked-in în semiologia accidentelor vasculare cerebrale este rară şi implică experienţa în domeniul stroke-ului. Ignorarea sindromului sau confuzia acestuia cu stările de comă şi mutismul akinetic sunt întâlnite frecvent. Adesea, cea mai importantă constatare este reprezentată de concluzia serviciilor de terapie intensivă, că bolnavul s-ar afla în stare de inconştienţă. Ne putem imagina consecinţele care decurg din aceasta, dacă ne referim doar la problema prelevării de organe pentru transplant, în care absenţa conştienţei este unul din criteriile de decizie. Acestea sunt câteva din motivele care m-au determinat să abordez acest subiect, care se adresează tuturor medicilor din serviciile de urgenţă, inclusiv din unităţile de stroke recent înfiinţate. În alt sens, dezvoltarea tehnologică modernă, care a ajuns la cunoaşterea in vivo a organismului uman până la nivelul structurilor celulare şi moleculare, nu poate înlocui întotdeauna elementele de semiologie, atât de relevante în leziunile nevraxiale. Sindromul locked-in (LIS), descris de F. Plum şi J. B. Bosner în 1966 (1), descrie pacienţii care se află într-un anumit sens „închişi în interior“ – în literatura franceză „syndrome de verrouillage“ sau pseudocomă. Sindromul se caracterizează printr-un tablou clinic ce cuprinde tetraplegie, diplegie facială şi anartrie, la pacienţi vigili, cu păstrarea conştienţei şi a facultăţilor intelectuale, aceştia neputând comunica decât prin clipire sau prin mişcări palpebrale. Este vorba, în fapt, de o