Astăzi, în ţările emergente, potenţialul de creştere economică este imens. Iar România – şi ea ţară emergentă – are de asemenea un important potenţial de dezvoltare. Nu e păcat să nu-l valorificăm?
Sigur că e păcat. Dar cum? Fiindcă noi ne-am cam ataşat de o idee ciudată prezentă în dezbaterea mondială: aceea a „sfârşitului dezvoltării”. Plecând de la convingerea că ţările dezvoltate produc cu mult peste nevoile lor de consum şi că oricum pieţele din ţările în curs de dezvoltare sunt deja suprasaturate de aceste produse. Dacă privim în magazinele noastre – în care importurile gem – acum, în criză, ca şi înainte de criză – am putea socoti că această idee stă în picioare. Dacă privim însă contul extern de dinainte de criză, cu deficitele între 12 şi 14 la sută în anii 2007-2008, atunci ideea nu mai stă în picioare.
Avem, în România, companii de elită. Multe sunt transnaţionale. Dar ne trag înapoi companiile necompetitive, multe cu capital de stat. Tabloul lor e dominat de muncă rău remunerată şi de calitate de multe ori îndoielnică; de numărul restrâns de manageri, specialişti şi lucrători performanţi; şi de un model de creştere care nu se bazează cu prioritate pe tehnologii avansate şi pe generaţii de specialişti cu poftă de muncă şi de performanţă. Explicaţia deseori dată sună descurajant: „Nu e încă timpul nostru!”… Dar când va fi timpul nostru?
După doi ani de recesiune, România a ajuns în sfârşit la creştere plus. Consolidarea acestui plus are însă nevoie de timp, de muncă, de înţelepciune, de investiţii în tehnologii şi în infrastructură. Problemă grea. Pentru că, fără a antrena iniţiativa şi iscusinţa întregii noastre societăţi în serviciul unui astfel de proiect, discutăm degeaba. Dar cine s-o facă? Probabil că numai societatea civilă, înţeleasă în sensul cel mai larg al acestei sintagme: preoţi
