Trebuie să primim, autorităţile ne roagă să fim cooperanţi, să ne purtăm civilizat cu recenzorul, să-i deschidem uşa şi, numai dacă are ecuson şi geantă albastră, să avem toată încrederea în intenţiile bune care îl aduc în pragul casei noastre. Până aici, nici o problemă. Suntem o ţară educată, cel puţin aşa ne place să se spună despre noi, suntem oameni moderni, care ştiu să se adapteze oricăror situaţii de viaţă.
Vine recenzorul, se legitimează, în caz de neîncredere totală scoate şi cartea de identitate. Are fişele pregătite, e respectuos şi nu vrea decât să-şi facă datoria, cu cât se termină mai repede interogatoriul, cu atât mai bine, toţi avem treabă, tuturor ne place să stăm sâmbătă la prânz liniştiţi, cu cei dragi. Nu-mi amintesc dacă am mai prins vreun recensământ. Şi dacă, totuşi, l-am prins, cu siguranţă s-au ocupat ai mei de tot, iar eu, fiind atunci minoră, nu am fost întreruptă din banalele activităţi zilnice, de copil ocupat şi somnoros.
Anul acesta, însă, am fost foarte atentă la întrebări, la ce a notat domnul care ne-a bătut la uşă, la fiecare cifră din codul meu numeric personal, pe care unii cetăţeni am înţeles că refuză să îl dea, fără să rişte vreo amendă din partea autorităţilor competente. După datele obişnuite, nume, prenume, locul naşterii, data naşterii, urmează şi nişte întrebări cel puţin neobişnuite. Câte camere locuibile aveţi? Şi care e suprafaţa lor exactă? Cred că nici cei mai conştiincioşi cetăţeni nu au aşteptat recenzorul cu măsurătorile făcute, cu metri pătraţi notaţi pe categorii... Pentru cei care stau la bloc, cele două întrebări despre baia şi bucătăria în casă au fost amuzante, mai ales că mulţi l-au poftit pe reprezentant în bucătărie, cu uşa deschisă şi spre baie şi spre sufragerie. Curte la bloc, unde să fie baia, ca la ţară, încă nu se găseşte des prin Bucureşti.
„Trăiţi î
