„Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiţie.“

Ca în cazul oricărui destin ales, printr-o expoziţie eveniment, Memorialul Sighet îşi închide spectaculos bucla majoratului său, în chiar locul din care practic a pornit, în urmă cu 18 ani: sediul unei înalte instituţii europene. Între 1993 - când Consiliul Europei ia sub egida sa Memorialul Sighet, lăsându-se convins de Ana Blandiana că Europa unită nu înseamnă doar reunirea politicilor, ci şi a obsesiilor noastre, atât de diferite după 45 de ani de comunism - şi 2011, când Parlamentul European găzduieşte o expoziţie a Memorialului, recunoscându-i nu doar importanţa, dar şi sacrificiile popoarelor strivite în comunism, se întinde viaţa complexă a unei instituţii româneşti pentru care statul nu a mişcat un deget.

Ba, am zice, dimpotrivă, de-ar fi să ne amintim doar vocea oficiosului guvernamental din vremea premierului Văcăroiu, care-i acuza pe Blandiana şi Rusan de „vânzarea suferinţei“ la Sighet. Stridenta şi ipocrita „Voce a României“ de atunci (dar nu numai) şi-ar fi dorit, se ştie de ce, ca praful uitării să fie lăsat să se aştearnă peste memoria victimelor comunismului. Un muzeu memorial al victimelor, smuls din ruinele închisorii în care au pierit elitele României, un centru de cercetare cu mii de ore de înregistrări, nenumărate volume publicate, simpozioane, expoziţii şi cu o şcoală de vară unde tinerii învaţă istoria recentă a ţării – iată, foarte sumar şi în fugă prezentat, rezultatul muncii unei echipe minuscule, animată de numai doi oameni, Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Şi când, în acest an, Monica Macovei, în calitatea ei de europarlamentar, a avut ideea de a organiza împreună cu Academia Civică o expoziţie în Parlamentul European, nu te puteai gândi decât la fericitele şi inspiratele întâlniri care nu pot avea loc decât între c