Succesul neaşteptat al pelerinajelor din ultimii ani rămâne în continuare misterios, martor al unei tradiţii care nu doar a supravieţuit sub comunism, ci mai mult, a ştiut să se plieze suplu pe cerinţele modernităţii.
Între 10 şi 16 octombrie, oraşul Iaşi este gazda celui mai mare pelerinaj din România contemporană, derulat la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva. Fenomenul pelerinajului a luat o mare amploare în România în ultimul deceniu, chiar şi banale excursii în circuit cu autocare închiriate sunt calificate de către organizatori, laici în marea lor majoritate, ca fiind „pelerinaje“. Stâlpii de curent electric din jurul Patriarhiei sunt plini de anunţuri editate neglijent, care propun pelerinaje la mănăstiri, iar metroul bucureştean, la rândul său, găzduieşte în preajma sărbătorilor reclame agresive pentru „Ţara Sfântă“, hagialâcul modern făcând casă bună cu publicitatea pentru canapele extensibile sau reviste de scandal. Pelerinajul de la Iaşi este însă unul special, fiind pe undeva o paradigmă a pelerinajului modern. Pe lângă aspectele teologice, sociologice sau antropologice concentrate acolo, pe teren, mulţimea pelerină de la Iaşi constituie o imagine la scară redusă a României anului 2011: o ţară derutată, săracă, cu sate depopulate şi mutilate profund de migraţie. O ţară care se chinuie să mai creadă în ceva, recursul la religie fiind nu un tratament paleativ, ci mai degrabă o soluţie spirituală previzibilă. În rândurile următoare nu îmi propun să prezint dimensiunile psihologice ale experienţelor religioase extreme, acest fapt fiind oricum una dintre pietrele de încercare ale antropologiei religiei astăzi (apud René Gothoni, Pilgrims and Travelers in Search of the Holy, Peter Lang, 2010). Sau, într-un alt registru, dacă el este sau nu bine „organizat“, organizarea, buna reuşită a acestuia constituindu-se într-o adevărată obsesie atât pentru a
