Ce se află în spatele îndelungii ezitări pe care UE o manifestă cu atâta politeţe pozitivă în cazul Moldovei?

Discuţia despre „vocaţia europeană“ a Republicii Moldova e echivalentul unei conversaţii pe care participanţii o eternizează tocmai pentru că sunt lămuriţi, dar nu sunt gata să-şi urmeze ideile. Am început cu concluzia pentru că „afacerea Moldova“ începe cu concluziile, trece peste ele şi continuă cu o suită interminabilă de paranteze.

N-ar trebui să uităm că primul suspect în această conversaţie dominată şi diminuată de retorică e chiar formula „vocaţie europeană“. Împresurată de aură profesorală, „vocaţia europeană“ transferă o temă serioasă în pedagogia care se îngrijeşte de talentul precoce al copiilor minune. Moldova are, adică, „vocaţie europeană“ în măsura în care un supradotat are vocaţie de pianist. Evident, îndrumătorul va aştepta împlinirea precocităţii, peste un timp, peste mult timp.

Formula e nedemnă de politica mare, dar e eficientă. În spatele ei, stă o amânare gravă şi sistematică aşezată în calea celor şase aşa-numiţi „parteneri estici“ ai UE (între care Moldova, Ucraina, Armenia, Belarus şi Georgia continuă spre est spaţiul cultural european, iar Azerbaidjan se ocupă de petrol şi gaze). Blocajul politic şi mental e mult mai vechi şi mai solid decât s-ar putea crede. Cunoscătorii identităţii culturale europene de dincolo de frontiera de est a Uniunii sunt o minoritate politică în Europa de Vest. Influenţa lor e redusă sau blocată şi, în aceste condiţii, Uniunea Europeană continuă o relaţie periculoasă prin somnolenţă. Cu un efort de imaginaţie şi curaj nu tocmai gigantic, Uniunea ar putea înţelege că menţionarea perspectivei de admitere a Moldovei, Ucrainei, Georgiei, Belarusului şi Armeniei nu poate provoca o catastrofă geopolitică. În schimb, poate stimula statele din flancul de est al Uniunii care încep, treptat, s